Și-a petrecut copilăria în scaunul cu rotile, dar a devenit cel mai rapid om din lume.

Determinarea i-a schimbat viața lui Glenn Cunningham

Era anul 1917. Lumea era preocupată de un război mondial care nu părea se se mai termine. Pentru copii însă, altele erau prioritățile. Glenn Cunningham trăia în Elkhart, Kansas, unde cei aproape 1000 de oameni se cunoșteau între ei. Copilul de doar 8 ani aștepta mereu cu nerăbdare orele de școală. Se bucura și de faptul că învățătoarea sa îi permitea să folosească un recipient cu kerosen pentru a încălzi sala de clasă pentru colegii săi, chiar dacă pentru un copil era un lucru riscant.

Într-o zi, însă, ceva nu a funcționat cum se aștepta. Glenn a turnat lichidul din recipient și deodată s-a trezit în flăcări. Părinții lui aveau să afle ulterior că cineva pusese benzină în loc de kerosen într-o sticlă. Dar pentru Glenn era prea târziu. Și mai ales pentru fratele său, care la doar 13 ani a murit în incendiul devastator.

Pentru băiatul de doar 8 ani a urmat un adevărat calvar. Pielea de pe picioare i s-a topit ca și cum n-ar fi existat niciodată, iar medicii erau convinși că nu va mai umbla. Părinții nu aveau însă puterea să asculte părererile acestora. Copilul lor le promitea zilnic că va umbla din nou. În fiecare zi ieșea la aer, dar timp de aproape doi ani nu s-a mișcat din scaunul cu rotile. Își făcea curaj, dar mersul nu mai devenise  un instinct. Părea cel mai dificil lucru din lumea mică a lui Glenn. Într-o zi însă și-a luat inima în dinți când mama sa îl lăsase nesupravegheat. S-a aruncat din scaunul cu rotile, s-a târât prin iarba udă și într-un final s-a ridicat în picioare. Învăța din nou să facă primii pași și își promitea că va profita din plin de faptul că decisese să fie un luptător.

A rămas fără degetele de la piciorul stâng

Încet, puștiul începuse chiar să alerge, chiar dacă avea grijă mereu să își umple pantoful cu vată pentru ca lumea să nu își dea seama că își pierduse toate degetele de la piciorul stâng.

Alergatul a devenit ușor a doua natură. Exact cum era pe vremuri privitul în zare dintr-un scaun care îl făcea să se simtă ca într-o închisoare. Când alerga, Glenn uita complet de dureri. Pe când a ajuns la Universitatea din Kansas, Cunningham știa deja că trebuie să își îndeplinească planul. Câștigase multiple concursuri în liceu, dar acum își dorea să fie cel mai rapid om din lume. A început calculat, cu 800 de metri, apoi 1500 de metri și în final a țintit spre cursa de o milă. Preferata lui. Începea mai reținut concursurile pentru că se temea mereu că picioarele îl vor trăda. De altfel, pe toată durata carierei care a urmat picioarele sale au avut parte de tratament special, cu masaje intense înainte de fiecare cursă. După primii 500 de metri uita de toate coșmarurile. Se simțea în largul lui, exact așa cum visase.

La 23 de ani, în 1932, a participat la prima sa Olimpiadă. Ultima picătură de experiență de care avea nevoie pentru a ajunge la maturitatea sportivă. După doar doi ani a devenit cel mai rapid om din lume. Și la 800 de metri, dar și în proba sa de suflet, cea de o milă. Sperase toată viața să fie primul om din lume care să alerge o milă în mai puțin de 4 minute, dar cel mai bun rezultat reușit a fost de 4 minute, 4 secunde și 4 sutimi.

Argint la Olimpiada din ’36

Inițial a fost dezamăgit de medalia de argint pe care a obținut-o la Olimpiada din 1936, dar recordurile doborâte ani la rând l-au făcut să uite de orice neîmplinire.

Când s-a retras, în anul 1940, Cunningham a simțit că trebuie să transmită determinarea sa copiilor. A predat educația fizică, dar ulterior a construit ferma Glenn Cunningham, unde tinerii cu dizabilități veneau pentru recuperare.

“Mă durea groaznic să merg, dar nu simțeam durerile când alergam. Vreme de vreo 6 ani am alergat non stop. Nu puteam să fac 10 pași fără să alerg”

Glenn Cunningham, în cartea sa, “Never quit”

 

Comentarii

DISTRIBUIȚI
Adrian Bucur

Absolvent de Jurnalism și Drept, mi-am petrecut tinerețea în redacția Gazetei Sporturilor din Timișoara, după ce primii pași în presă i-am făcut la Ziua și TVR. După o pauză de câțiva ani, am ajuns la concluzia că prima dragoste nu se poate uita și am decis să revin pe baricade.