EXCLUSIV Doroftei: “Când am ajuns la profesioniști eram terminat. După Mayweather cu McGregor m-am simțit mândru de ceea ce sunt”

Leonard Doroftei a rememorat perioada pe care a petrecut-o în Canada

Boxul românesc este plin de scandaluri și de intrigi în ziua de astăzi. Românii au încercat să se agațe o perioadă de Lucian Bute, după ce Doroftei îi făcuse pe români să descopere emoția de a se trezi de 4 dimineața pentru a-și susține un conațional. Mulți dintre fanii lui simțeau că sunt chiar acolo, lângă el, că simt fiecare lovitură pe care acesta o încasează și că sunt pregătiți să declanșeze contraatacul în același timp cu Doroftei, aruncând pumni în aer, în bezna unor nopți uitate peste ani.

Pentru mulți, “Moșul” a rămas pentru totdeauna campionul din inimile lor. Poate l-a ajutat și modul inconștient în care se arunca în luptă, nefăcând niciodată un pas înapoi, chiar dacă astfel creșteau șansele să îi scape printre mănuși victoria. Liniștit, retras acasă la Ploiești, Leonard a rămas cu niște amintiri pe care ai putea să le asculți zile întregi.

– Leondard, parcă au trecut deja atât de mulți ani. Cât de mult îți lipsește ringul și emoțiile din acele nopți?

– Sunt în ring în fiecare zi. Mă duc la sală și lucrez cu copii între 9 și 15 ani și vreau să îi învăț ceva. Vreau să formez o nouă generație de profesioniști și să fie creați pe ceea ce știu eu și pe ceea ce am învățat eu. Am rămas cu foarte multe lucruri bune din Canada și îmi pare rău să nu le împărtășesc și celor mici. Am încercat o perioadă de câteva luni să antrenez la lotul național, dar mi-am dat seama că nu sunt pregătit. Am vrut să fiu corect. Acum sunt mult mai liber și pot să mă ocup mult mai ușor de ei.

– Sunt sigur că nu ai avut parte numai de momente frumoase. Ai reușit să lași deoparte momentele negative de atunci, antrenamentele chinuitoare?

– Vei fi surprins. Antrenamentele nu au fost niciodată grele. Aici este paradoxul pe care poate mulți nu îl înțeleg. Eu veneam de la niște antrenamente infernale în România. În țară nu făceam nimic cu cap, totul era pe heirup. Când am ajuns în Canada și m-au luat ăia cu antrenamente fizice, tactice, psihologice, m-am uitat câteva zile singur la pereți. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Acasă făceam și sprint și alergare și box și karate, toate la un loc.

– Cum îți aduci momentul când ai plecat din România?

– Am semnat la 27 de ani când eram sfârșit, terminat, stors ca boxer. Pierdusem la Campionatul Mondial și luasem decizia să mă și retrag pentru că simțeam că nu mai pot. Aveam în plan să îmi cumpăr o căsuță sau o mașină și cam astea erau toate planurile mele. Atunci am luat-o efectiv de la zero și am avut marele noroc să dau peste niște oameni care au avut mare încredere în mine. Cel mai bun lucru pe care l-au făcut pentru mine cei de la InterBox a fost că mi-au redat plăcerea de a boxa. Mi-am regăsit dragostea pentru marea mea pasiune.

– Care a fost meciul care îți va rămâne mereu în suflet?

– Îmi rămâne meciul cu Balbi la București, cu Spadaforra. Pentru mine un meci special a fost și cel cu Arturo Gatti, chiar dacă am luptat numai două reprize. Eram la el acasă, a fost o nebunie. Și primele meciuri au fost foarte grele, acelea au un loc special pentru că au reprezentat chiar începutul. Îmi aduc aminte că boxam tot cu heirupul, să îl pun jos cât mai repede pe adversar, nu aveam tactica pusă la punct. Dar uite că așa am atras atenția spectatorilor. Le-au plăcut să vadă că plec la atac și că eram și bun încasator.

– Care este primul lucru de care îți aduci aminte și după atâția ani legat de momentul când ai ajuns în Canada?

– După 13 ani în care am fost învățat în boxul amator să slăbesc în fiecare zi câte puțin, am ajuns în Canada, unde în sala de antrenament mă obligau să beau apă. Cititorii tăi nu vor înțelege cu adevărat magnitudinea pe care a avut-o pentru mine momentul respectiv. Eu n-am avut niciodată un regim sau o alimentație specifică boxului. În România ne țineau nemâncați toată ziua și seara mâncam o ceafă cu cartofi prăjiți, iar noaptea plângeam la cântar că nu am reușit să dau nimic jos. Efectiv plângeam și nu înțelegeam de ce nu slăbesc.

– Dar…

– Când am ajuns în Canada, oamenii ăia efectiv m-au dezbrăcat. Au venit cu o foarfecă și mi-au tăiat pantalonii, bluzele, tot. M-au lăsat în pantaloni scurți și în tricou și mi-au zis: “Gata, hai, dă-i drumul. Așa se antrenează un profesionist”. Eu mă pregătisem toată viața în treninguri groase, în fâșuri. Și de ce? Ca să pot să slăbesc, nu? (râde). Și revin, primeam apă la fiecare pauză la sparring. Mi s-a părut absolut fenomenal! Uitasem și să beau apă ca un om normal. Eram obișnuit ca atunci când beam să beau câțiva litri odată. Când m-am suit pe cântar și am văzut cât de repede pot să slăbesc, mi s-au înmuiat picioarele. Și de nervi și de bucurie. Vedeam după atâția ani că boxul înseamnă mult mai mult de fapt.

– Slăbitul acesta este un subiect foarte delicat în viața unui boxer. Îți aduci aminte de zilele dinaintea meciurilor? Rămâne celebru momentul când ai povestit că mâncai o foaie de salată pe zi.

– Slăbind puțin în fiecare zi, corpul tău se obișnuiește într-un anumit mod. Toți boxerii își fac categoria, dar în ultima zi pun rapid 3, 4 kilograme în doar câteva ore. Ei, kilogramele alea eu nu le mai puteam asimila. Și de aici apăreau alte probleme apoi. Nu găseam forța uneori pentru un knock out din cauza alimentației. Știți și voi că este celebru acel episod cu Miguel Calist, când nu am făcut categoria. Cei de la Interbox venit în România cu un program nou de slăbire, pe care corpul meu nu l-a înțeles. Era doar un regim alimentar, iar la regimul alimentar, în ultimele ore dai jos chiar și 5 kilograme. Așa fac majoritatea boxerilor pentru ca apoi să le poată pune imediat înapoi. La mine nu funcționa. Eu nu puteam să slăbesc pe ultima sută de metri.

– Momentele astea au lăsat ceva urme? Ai ceva probleme acum?

– Nu am absolut nicio problemă de sănătate. Eu am fost un sportiv foarte echilibrat. Nu am băut niciodată după meciuri. Așa s-au terminat mulți. Au ținut-o în petreceri și în distracții după meciuri de 12 reprize și ei aveau vase de sânge sparte pe creier. Sunt mulți care nu au făcut box și ajuns să sufere de Alzheimer. Eu cred că este ceva ereditar acolo, nu este o urmare a boxului.

– Ce se întâmplă cu psihicul unui om, când cu o seară înainte de meci te gândești că a doua zi se vor uita milioane de oameni la tine?

– Ascultă-mă, ca să înțelegi cât mai bine. Efectiv mă antrenam până la epuizare. Mă antrenam până cădeam pe jos, ăia veneau să ma ridice și eu voiam să o iau de la capăt, dar nici nu mai puteam să stau în picioare. Când eram pe jos îmi dădeam seama că sunt pregătit și am făcut absolut tot ceea ce depindea de mine. În momentul acela realizam că nu voi avea niciun fel de regret, indiferent de rezultatul final al meciului, pentru că eu mi-am lăsat sufletul în sala de antrenamente. Nu ar fi putut nimeni să îmi reproșeze ceva sau să dezamăgesc pe cineva.

– Când îți aduci aminte de golul din stomac pe care îl aveai în Canada, care este primul lucru care îți vine în minte?

– Distanța. Distanța m-a omorât. Era o altă lume, eram printre străini, dar în același timp m-a ajutat. Singura mea scăpare era să merg cât mai des la sală. Mă antrenam ca un nebun. Eu când am plecat de acasă am stat cu mine și am realizat la ce moment eram în viața mea. Și mi-am jurat că dacă plec, dacă las totul în urmă și îmi schimb radical viața, o voi face doar pentru a deveni campion mondial. Și am reușit lucrul acesta chiar și în America, unde este templul boxului mondial. Mulți au încercat și nu au reușit, dar eu am reușit de unul singur practic, pentru că Interboxul era o firmă mică atunci, tocmai de înființase. Nu prea aveau ei forță să decidă anumite meciuri sau să îmi facă un culoar ușor. Am mers pe unde a fost mai greu.

– După pumnii pe care i-ai încasat și după ce știi cât de greu ai strâns banii pe care i-ai strâns, cum ți s-a părut nebunia dintre Mayweather și McGregor?

– După meciul acela m-am simțit foarte mândru de ceea ce sunt și mi-am adus aminte că am fost un luptător, un adevărat sportiv, care nu a făcut niciodată teatru ci a făcut box. Eu am oferit spectacol prin box, nu prin teatru. Dar nu mă înțelege greșit. Ce zic eu nu e cu bătaie la Mayweather. Omul și-a făcut treaba pentru că… au mamă câți bani erau acolo în joc. (râde) Eu ziceam de evenimentul în sine. Mulți se așteptau la mai multe de la McGregor, dar Floyd a fost extrem extrem de bine pregătit. L-a dominat în fiecare secundă a meciului, chiar dacă în primele reprize nu a părut așa. McGregor a făcut exact ce a vrut Mayweather și cât l-a lăsat Mayweather.

– Viitorul tău? Tot aproape de box?

– Avem niște copii fantastici în box, dar trebuie să îi învățăm să gândească profesionist. Eu le spun direct. Nu vă mai gândiți la salariul sau la prima de luna aceasta. Gândiți-vă să veniți la sală pentru că iubiți boxul, pentru că sunteti foarte buni și pentru că într-o zi veți ajunge în top la profesioniști. Și atunci veți avea și bani și orice fel de alte lucruri materiale. Cât despre mine, eu îmi voi deschide o sală în această iarnă. Am găsit deja spațiul, voi încheia contractul cu CSM-ul și mai am nevoie doar de oameni care să aibă încredere în mine și să creadă în ceea ce cred și eu.

„Sunt mândru că am făcut un pod între România și Canada pentru boxerii români”

Comentarii

DISTRIBUIȚI
Adrian Bucur

Absolvent de Jurnalism și Drept, mi-am petrecut tinerețea în redacția Gazetei Sporturilor din Timișoara, după ce primii pași în presă i-am făcut la Ziua și TVR. După o pauză de câțiva ani, am ajuns la concluzia că prima dragoste nu se poate uita și am decis să revin pe baricade.