SPECIAL. Incursiune terifiantă în lumea unui alpinist! Coco Galescu despre frig, spaimă, temeri și pragul nebuniei. „Creierul îți spune: du-mă jos”

Coco Galescu a vorbit despre momentele inedite din viața unui alpinist.

Discuția care urmează este una destul de lungă, iar introducerea consider că trebuie să fie succintă. Vă garantez că răspunsurile lui Coco sunt captivante. Totuși, trebuie spus că Cornel Galescu (42 ani) face parte din topul alpiniștilor români. A cucerit Himalaya, vârful Aconcagua (6962m), vârful McKinley din Alaska (6197m) sau Polul Nord. Acestea sunt doar câteva dintre expedițiile lui Coco, pentru că ele se întind pe două pagini de Word. De mai mulți ani el organizează constant și tabere de copii în care încearcă să le transmită acestora toată pasiunea sa. Mai bine ascultați-l.

Cum a debutat pentru tine pasiunea pentru alpinism?

Nu cred că a existat un punct zero. A fost un proiect mai îndelungat, dar pot să recunosc că am fost inspirat de un film psihologic, se numea Moartea unui ghid. De munte m-am apropiat la 10 ani. După un traseu lung prin zăpadă mi-am dat seama că sunt foarte fericit și aveam o satisfacție foarte mare. Atunci am descoperit stima de sine și am realizat că după un efort foarte mare găsești o chestie foarte interesantă numită autorespect.

Care este, din punctul tău de vedere, profilul psihologic al unui om care pleacă în asemenea expediții?

Numitorul comun pentru toți este chemarea aventurii, provocarea. Poți să accesezi mai multe domenii în care să te simți provocat, nu trebuie neaparat să îți riști viața (râde). Atunci când omul se întâlnește cu muntele, cu înălțimile, se întâlnește și cu un gen de sensibilitate. Intervine o parte emoțională, o combinație între forță și sensibilitatea despre care vorbeam.

În cazul tău a fost vorba și de anumite anxietăți, a fost o luptă cu tine? Ți-ai înfrânt ție niște lucruri?

Poate. Am avut foarte multe obstacole pe plan mental, dar este vorba și de o anumită educație. Am pornit pe niște principii mai degrabă pesimiste decât optimiste și mi-am dat seama nu doar că reușesc să scap de aceste stări ci că un simplu antrenament mă poate duce spre alte culmi. Eram atât de vindecat că am ajuns să îmi doresc să ajung mult mai departe.

Uite, nu așa se formează acel profil al aventurierului?

Un profil al alpinistului atinge și stadii de singurătate, de poezie și de filosofie, dar toate întocmite pe dinamism. Una este să scrii o poezie la birou și alta este să o ai în minte în vârful Everestului. Cumva este o vâltoare a poeziei. Eu simt că trăiesc în furtuni, în viscole, în provocări de mare nivel, când viața îți atârnă de un fir, de o respirație. Atunci mi se activează toate simțurile. Pe de o parte este instinctul de supraviețuire, dar pe de altă parte este și dorința de a fi treaz la maximum. Toate lucrurile pe care le-ai dobândit în experiențe diferite, în acele momente ele se activează. Dacă ar exista un panou al creierului toate beculețele ar fi aprinse în acele clipe.

Cum este atunci viața de zi cu zi pentru tine? Nu ești într-o continuă așteptare?

Clipele respective sunt atât de intense încât pot îngloba în ele chiar mai multe vieți. În câteva clipe se produc niște trăiri atât de puternice încât simți că ai parcurs mai multe vieți. Sunt momente de spaimă pe care nu poți să le explici. Sunt ca un drog. O combinație de bucurie cu spaimă care te aduce într-un prag al nebuniei. Ființa umană are niște bariere peste care nu trece. Ne permitem în viața de zi cu zi să fim activi doar atât cât considerăm că este necesar. Să fim pe o linie de plutire, să fim la o limită a supraviețuirii. Este fantastic să descoperi complexitatea corpului și mai ales a creierului uman. Nu își dorești provocarea în viața de zi cu zi, adică nu mă înțelege greșit. Poate vrei să fii cel mai bun la birou, să faci mai mulți bani, dar cred că nimeni nu dorește să ajungă într-un moment critic în care să își învingă creierul.

Spui că viața îți este de multe ori în pericol. Nu te domină un asemenea gând înainte de o expediție?

Știi cum e? Ca si cum te gândești că pleci cu mașina la un drum lung, dar tu știi că este un șofer bun. Problema este că și alții au gândit la fel, dar planul li s-a dat peste cap. Performanța nu se regăsește în zona comună. Performanța începe acolo unde începe și riscul, unde începe și frica, unde intervine instinctul de autoconservare.

Știu că ai fost prins la un moment dat de o avalanșă.

Am avut ghinion, da. M-a prins o avalanșă, dar nu m-a acoperit un strat foarte gros de zăpadă. Nu pot să îți explic cum gestionezi concret un asemenea moment. Ar trebui să explic eu lucruri despre medicină, despre adrenalină… este și o anestezie de frică. Nu ai o stare de spaimă. Este un calcul extrem de rapid, care dacă ai noroc te duce spre o soluție de ieșire.

Bun, ai ieșit din avalanșă, te-ai așezat probabil, ce ai simțit în primele 5 minute?

Dacă s-ar scana creierul în acel moment cred că s-ar descoperi că toate sinapsele și toți neuronii lucrează ca după zece cafele, dar când realizezi cu adevărat ce s-a întâmplat te cuprinde o spaimă pe care mie mi-e greu să o descriu. Pentru mine a fost un moment mai înspăimântător când am căzut de pe stâncă câțiva zeci de metri, iar cel care mă ținea în coardă a reușit să mă stabilizeze și să mă oprească la o distanță de un braț de pământ. Este un moment în care te prăbușești complet, cedezi din toate punctele de vedere, poți ajunge să plângi în hohote, dar fiecare reacționează altfel, nu mai poți controla acele momente.

Dar…

Iartă-mă, aici am o completare foarte importantă. Primul instinct pe care l-am avut în acel moment a fost că trebuie să urc imediat înapoi pe acea stâncă. Am știut că dacă las întâmplarea respectivă să mă copleșească, poate n-aș mai fi ajuns niciodată pe vreun munte. Știu alpiniști care după un asemenea episod s-au oprit. Au spus că este semn rău și că a venit momentul să se retragă. Au lăsat să intervină dramaticul, frica, acestea au cucerit teren și aia a fost.

Frigul, Coco. Te rog descrie acel frig de la 8000 de metri în comparație cu noțiunea de frig pe care o are un om de acasă.

Să își imagineze că este o tortură. Că le prinde cineva mâinile și piciorul într-o menghină, iar degetele într-un patent. Și menghina aia se mută tot mai sus și tot mai sus, puțin câte puțin. În timp am făcut pace, printr-un fel de meditație. Nu știu dacă am ajuns eu în zone din acestea transcendentale, dar am descoperit soluția de a nu mai simți frigul. L-am acceptat, nu l-am mai respins. Când știam că plec într-o expediție știam și ce mă va aștepta. Și atunci când credeam că efectiv mi-au înghețat oasele, în mintea mea mă întâlneam cu Crăiasa Zăpezii, care îmi spunea “Welcome”. Mă întâmpina și mă lua în brațe pentru a-și transmite atașamentul, iar eu mă simțeam ca un musafir binevenit.

Cum le explici oamenilor ce înseamnă să respiri la 7000 sau 8000 de metri?

Uite, eu nu am folosit niciodată un tub de oxigen. Este important de înțeles că nu este un moment brusc. Apar dureri de cap, îți fuge imaginea, creierul nu se mai oxigenează și trebuie să iei măsurile corecte. Ajungi să prețuiești enorm valoarea unei guri de oxigen. La 7000 de metri este o treime din cantitatea de oxigen de la nivelul mării. Este interesant de urmărit această situație și din punct de vedere medical. Oxigenul acela puțin se duce la organele vitale, la creier, la inimă și la plămâni. Ajung oameni care poartă ultimul tip de mănuși sau de bocanci să își piardă degetele. Motivul este simplu, oxigenul nu ajunge la extremități. Creierul stabilește prioritățile.

Cum să te mai întreb atunci de dureri?

Creierul îți dă alarma, dar… Am făcut marea greșeala să mă iau la întrecere cu niște italieni la 6000 de metri. Am vrut neaparat să ajung înaintea lor și sus mi s-a întunecat privirea. Colegul meu de echipă, Lăcătușu, a venit după vreo 30 de minute și eu încercam să vorbesc cu el. Eu știam ce vreau să îi spun, dar efectiv îi spuneam altceva și ce mi se parea incredibil era că și realizez că îi spun altceva. În mintea mea se forma propoziția corectă, dar pe gură ieșea altceva. Am realizat imediat că era un început de edem cerebral, am coborât la tabăra de bază și am mai urcat doar după trei zile. Dacă dormeam acolo, acum nu mai eram. Cea mai mare luptă pe care o duci este cu propriile semnale. Creierul îți spune foarte repede “du-mă jos”. În mintea deja se și diluează importanța momentului, începi să te întrebi ce cauți de fapt acolo, gândurile încep să îți fie dominate de faptul că ai o familie care te așteaptă acasă.

Și atunci familia este ce este de fapt? Cel mai mare motivator sau cea mai mare slăbiciune?

Este și cel mai mare atu, dar și cea mai mare slăbiciune. Sunt micii monștri cu care te bați acolo sus, dar pe care tot tu îi emani. În clipa în care ai familie și copii, totul s-a schimbat. Uite, în 2003 s-a născut fiul meu, tocmai când eu urcam pe Everest. L-am văzut prima oară când avea două luni. Deci chestia asta cu familia se poate transforma și în ceva foarte pozitiv. Îți dai seama cum se simte când spune prietenilor că el s-a născut când tatăl lui era pe Everest. (râde)

Știu că faptul că trebuie să mănânci este un lucru capital pentru un alpinist în expediție, dar cred că este ultimul lucru pe care trebuie să îl faci.

Exact, tu vrei să mănânci, dar pur și simplu nu poți. Într-o urcare pierzi și 10.000 de calorii în câteva ore, dar tu nu ai senzația de foame de la 5000 de metri în sus. Digestia se realizează foarte dificil pentru că sângele este localizat spre alte organe. Sunt însă niște secrete, trebuie să îți aduci mâncare de care știi că ți-e poftă întodeauna, să fii răsfățat când mănânci. Uite, nu voi uita niciodată un italian care și-a adus un jambon de curcan feliat, specialitate de-a lor. Mi s-a părut cea mai bună mâncare pe care am mâncat-o vreodată. Când te întorci la bază ai o perioadă de câteva zile în care îți vine să mănânci cinci feluri deodată. Și după ce ai mâncat mai vrei să mănânci o dată cele cinci feluri, la fel de repede.

Cum e prima zi după ce ți-ai revenit și își dai seama că ești acasă, în curte, iar în urmă cu o săptămână erai pe vârful Everestului?

Uite, eu căutam tot ce era verde. Două luni de zile nu am văzut fructe, verdețuri, nu am văzut culoare deloc. Te simți ca și cum ai fost în spațiu. Noi dacă aveam un pom în tabără și dacă era și puțin verde, ne închinam toți alpiniștii la el ca în Avatar. Au trecut 21 de ani de la o coborâre din Italia și îmi aduc aminte și acum de primul sunet din civilizație, de lătratul unui câine. A fost un moment fantastic pentru mine. Parcă fusesem ani de zile pe o altă planetă și aterizasem în curtea unui țăran.

Îți permiți să îți iei anumite momente și pentru tine?

O, da! Apare și comoditatea. Am avut momente când am spus că nu mă mișc nici dacă mă ia cineva cu macaraua. Era vreme foarte bună și eu stăteam trei zile întins în cort și citeam aceeași carte de cinci ori. O citeam și pe lung și pe lat și cu josul în sus și din două în două pagini. Luam hotărârea că acelea sunt momentele de care trebuie să mă bucur pentru că în acele expediții sunt foarte puține momente de care poți să te bucuri cu adevărat. Ești ca un prizonier care se joacă cu un șoricel. Ai parte de foarte mult chin, care la un moment dat se transformă în bucurie. Dar bucuria aceea a chinului învins este ceva ce te va ține pe linia de plutire pentru durată mai lungă, după ce ai ajuns acasă. Nu este ceva de moment.

Halucinații ai avut?

Da, pur și simplu se rupea filmul. Eram pe o creastă, dar eram atât pe una reală cât și pe una imaginară. Treceam de pe una pe alta în lumea aia a mea. Aveam impresia că văd cortul mai aproape, că mai am doar câțiva pași și mă trezeam brusc în lumea reală în care eu mai aveam sute de metri de urcat. Aveam un coșmar înainte de expediții că pedalam spre un munte și pedalam zile întregi, iar muntele nu se apropia deloc de mine, iar eu eram disperat. Nu mă trezeam prea fericit mai ales că de obicei visam aceste lucruri cu câteva zile înainte să plec în expediții.

Știu că toată această pasiune despre care am discutat, acum încerci să le-o transmiți și copiilor.

Tot ce fac cu copiii o fac pentru a-i inspira să își descopere calitățile. Societatea are tendința de a bloca niște canale, poate chiar și părinții au această tendință. “Nu fă aia, nu te urca acolo”. Eu percep chestia asta ca pe o nevoie de comoditate de-a lor, chiar dacă probabil ei fac acest lucru inconștient. Nu vor să se streseze, nu vor să iasă din acea limită despre care am vorbit. Copiii vin cu anumite temeri în taberele pe care le organizez, iar noi încercăm să lucrăm în plan psihologic. Le transmitem că nu este ceva rău să aibă curaj, dar un curaj combinat cu control. Să își descopere limite și provocări. Eu nu lucrez cu ei doar în alpinism, ci în foarte multe domenii care înseamnă muncă și tenacitate, pentru că munca și tenacitatea înseamnă de fapt succes.

”Hilary spunea că un munte este cucerit la poalele lui. Degeaba te întorci și ai murit pe parcurs, pentru că atunci când se trage linie este un eșec”

Coco Galescu

Cei care doresc să apeleze la Coco pentru a-și trimite copiii în tabere îl pot contacta la numărul 0744.559.868. Acestea se desfășoară la poalele Muntelui Mic, în județul Caraș-Severin.

Comentarii

DISTRIBUIȚI
Adrian Bucur

Absolvent de Jurnalism și Drept, mi-am petrecut tinerețea în redacția Gazetei Sporturilor din Timișoara, după ce primii pași în presă i-am făcut la Ziua și TVR. După o pauză de câțiva ani, am ajuns la concluzia că prima dragoste nu se poate uita și am decis să revin pe baricade.